In martie 1968, Beatles inregistrau single-ul Lady Madonna, inainte a pleca in celebra calatorie in India. In acelasi an, Phoenix lansau EP-ul Vremuri, care pe langa Hei tramvai/Cu etaj si tras de cai, mai includea un alt megahit, Canarul, iar pe fata B, doua piese in engleza. Una dintre ele, coverul Lady Madonna. De ce e acest lucru important pentru istoria culturala a Romaniei? Hai sa vedem contextul istoric.
1968. Suntem in plin comunism. In Praga intra tancurile rusesti pentru a inabusi miscarile populare, dar in Romania, care nu a participat la invazia Cehoslovaciei, regimul e mai relaxat. Piesele Beatles, trupa nr. 1 a lumii in acel moment, ajung aproape imediat dupa lansare si sunt cantate de formatii locale. O mare performanta, daca ne gandim ca in anii ‘50 engleza fusese interzisa, iar pentru “delictul” de a asculta muzica occidentala se putea face inchisoare. Romania incepea sa simta gustul libertatii, iar Phoenix era unul din agentii acesteia. Imbracati cu stil, cu pantaloni stramti si camasi la moda, contrastau cu formatiile vocal-instrumentale de costumati si cravatati de la televizor. Moni Bordeianu avea stofa de frontman charismatic iar trupa parea ca traieste in prezent, conectata la trendul mondial.
Avem Lady Madonna cantata de Phoenix si Beatles, adica alaturarea unui moment rar de libertate din timpul comunismului romanesc cu un altul de normalitate in lumea libera. Secventele seamnana si nu prea. Muzical sunt apropiate, dar Continuă să citeşti »
Pai, daca vroiam sa scriu doar pentru mine imi faceam jurnal, nu blog. Si in plus, sincer sa fiu nu imi displace ideea, in prezent utopica, de a trai din scrisul pe blog.
Mi-ar placea sa am mai mult timp pentru documentare si scris, astfel incat sa pot sustine in mod constant un blog cu continut de calitate. Acest content ar trebui sa atraga un numar de vizite suficient de mare incat blogul sa devina interesant pentru companiile care cumpara spatii publicitare online.
Din pacate, nu vad acest lucru intamplandu-se prea curand, din doua motive:
1. Nu am suficient timp pentru a produce content de calitate intr-un ritm accelerat, pentru ca un job full-time in care chiar se munceste nu iti lasa prea mult timp liber. A scrie la servici e exclus din principiu, iar dupa program mai raman doar cateva ore in care sunt multe de facut.
2.Nu exista un public foarte numeros interesat de genul de texte care apar aici.
Asadar, momentan, optinunea ritmului accelerat se exclude. Nu insa si cea a pastrarii unui anumit nivel al contentului. Poate ca in timp vor aparea mai multi cititori carora sa le placa directia promovata de acest blog. Daca vor fi semnale incurajatoare in acest sens, promit ca voi reactiona si eu, incercand sa aloc mai multe resurse blogului.
Ca sa concluzionez, raspunzand foarte concis la intrebare, imi trebuie vizite pentru ca in functie de numarul lor decid gradul meu de implicare in acest proiect. Adica, daca lumea e interesata, il voi dezvolta, daca nu, mai sunt multe alte lucruri interesante de facut in lumea si in viata asta.
Colectia 80 de ani de muzica in 80 de ani de radio le propune romanilor, pentru prima oara, o lista de piese care s-ar putea numi Hiturile Romaniei. S-a votat timp de 20 de saptamani, s-au primit zeci de mii de mesaje, stiti povestea. Cum a iesit? In mare a iesit bine si asta pentru ca s-a aplicat, probabil, dictonului lui Stalin si anume “nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile”. Voturile le-a numarat Gabriela Scraba si eu cred ca a facut treaba buna reusind sa aseze in colectie hituri cat se poate de diverse. Daca s-ar fi respectat strict votul publicului, e imposibil sa nu fi iesit cel putin un echivalent al pastorului Wurmbrand la “Mari Romani”, sau votari isterice din partea fan cluburilor in favoarea anumitor idoli.
Asa, avem o colectie de CD-uri bine echilibrata, in care are ce asculta si strabunica, care dansa tango in anii ‘30, si stranepotul caruia oficial ii merge bine pe muzica celor de la Simplu. E o performanta, zic eu, sa reusesti sa aduci generatiile impreuna, sa le arati ca au o istorie comuna si ca fiecare are locul lui. De fapt, cred ca asta este miza colectiei. Sa spuna romanilor ca au o istorie muzicala comuna, buna, rea, asa cum a fost, cu muzica usoara, cu folk, cu rock, cu refrene din comunism, din capitalism si din tranzitie. Sa le spuna: astia suntem, cam despre asta a fost vorba in muzica romaneasca.
Tocmai de aceea, e mai putin important raspunsul la intrebarea: Continuă să citeşti »
Stiu. V-ati batut capul, v-ati stors creierii, ati incercat sa scrieti altfel decat toti ceilalti. Ati fost harnici, ati muncit, ati cautat poze, filmulete, ati produs content. Si totusi, rezultatul nu e cel dorit. A mai crescut traficul, dar nu spectaculos. Nu proportional cu efortul depus. Si acum stati si va intrebati: unde am gresit? exista metode pe care nu le stiu, prin care as putea sa urc traficul la cer?
Da, exista. Si e simplu. Nu o sa va vina sa credeti ce simplu e. Va dau doua ponturi. Pontul nr. 1. Dificultate minima. Scrieti despre Regina. Serialul Regina. Orice. De bine, de rau, nu conteaza. Scrieti, baieti si fete, numai scrieti, ca sa il parafrazez pe Ienachita Vacarescu. Daca mai si puneti una sau mai multe poze cu Diana Dumitrescu si Bogdan Albulescu, v-ati scos. Daca faceti rost si de ID-ul de mess al celor doi, eventual si al lui State, rupeti. Scrieti un post cu titlul “ID-uri de mess ale actorilor din Regina” si veti fi campioni de trafic. Nu mai vorbesc de faptul ca daca ati fi avut un blog dedicat acestui serial erati de mult in topurile accesarilor.
2. Pontul nr. 2. Dificultate 0. Ei, de asemenea oferta ce ziceti? De nerefuzat, stiu. Ei bine, tot ceea ce aveti de facut este sa nu mai scrieti. De loc. Nimic. Dar nimic, nimic. Veti constata nu doar ca blogul va fi citit, dar si ca audienta va creste. Va vorbesc din experienta. Nu am mai scris de 10 zile si, ce credeti ca s-a intamplat? A crescut numarul accesarilor, cam cu 30%. Mie imi convine. Raportul efort depus/rezultate e super cool.
Cum e cu putinta asa ceva? Eu nu gasesc decat o explicatie. Blogul acesta, ca si ale voastre, daca aveti, se adreseaza fiilor si fiicelor Romaniei, tara care i-a dat lumii pe Urmuz, Eugen Ionesco si Adrian Minune.
Anuntul lui Michael Jackson ca revine pentru a sustine ultimele concerte suna ca gluma cu “trezeste-te sa iti iei somniferul”. Adica vin ca sa plec. Revin dupa 12 ani de pauza ca sa va anunt ca voi lua o noua pauza. Dar, atentie, asta va fi definitiva. Deci astea vor fi ultimele concerte, da? Sa fie clar! Astea 10, la Londra in luna iulie. Astea si gata! Mai, s-a inteles? Sa nu avem vorbe dupa aceea. Sa nu va aud cu Michael, Michael! This is it!
Ah, daca vor vrea si cei din New York 10 concerte de adio, nu o sa pot sa-i refuz, ca sunt americani de-ai mei. Nici pe aia din LA nu ii voi putea refuza ca, vorba aia, am stat in zona. Doar astea si gata. Cum? Bucharest? Ah, de acolo chiar am memorii de neuitat. Ce oameni amabili! Ce politicosi! Nu pot sa uit cum mi s-a adresat primul ministru cu “domnule Michael Jackson”, cum m-a tinut afectuos presedintele de brat, cum am filmat cu politistii romani…Da, categoric, fac si acolo 10 spectacole de adio.
Stiu, acolo spectacolele astea de adio sunt o traditie. Ministrul care mi s-a adresat asa politicos si-a luat luat adio de la popor in lacrimile unui alt domn, care a ajuns presedinte. Iar Elvis al dumneavoastra isi tot ia adio in fiecare iarna, cu cate 6-7 spectacole. Tocmai de aceea am ales cifra 10, ca sa demonstrez inca o data cine e regele! I love you, see you in London in July! (incepand din 8 iulie, pe O2 Arena).
Later edit, 1 iulie 2009: Titlul suna azi ca o premonitie. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Pe ansamblu, numarul al doilea al GQ Romania e mai bun ca primul. Poate ca a citit cineva recenzia mea la primul numar, poate ca au mai scris si altii, cert e ca, la modul general, observ o schimbare in bine. Cateva din lucrurile pe care le semnalasem data trecuta s-au imbunatatit. Editorialul lui Dragos Placinta e mult mai la obiect, a crescut si cantitatea de content, revista e bine structurata. In continuare e impanata cu publicitate, dar cum ghilotina crizei ameninta multe publicatii pe hartie, prezenta reclamelor e ok, atata vreme cat nu transforma revista intr-un catalog Neckermann. GQ e pe muche la capitolul asta, la primul numar am semnalat procentul exagerat de reclame, asa ca de data asta m-am bucurat sa gasesc ceva mai mult content.
Totusi, noul numar are un mare punct nevralgic: interviul cu Florin Piersic Jr. Interviul, realizat de Madalina Preda, ofera niste mostre de badaranie, din partea intervievatului, care nu rezoneaza in niciun fel cu credo-ul revistei si anume promovarea stilului si a elegantei. Pe coperta scrie mare: “Editia care iti va schimba stilul pentru totdeauna”. Lasand la o parte faptul ca orice cititor un pic mai sofisticat se va simti iritat de o asemenea afirmatie pretentioasa, ramane intrebarea: cu ce vreti sa ne schimbati stilul? Oameni buni, treziti-va, (anti)vedeta pe care ne-o propuneti vorbeste ca un badaran, iar voi credeti ca asta exprima un stil, cel al barbatului vesnic rebel. Gresit, nu exprima nimic altceva decat nesimtire. E incredibil ca acest material a primit bun de tipar la GQ.
La chestiune: Jr. spune ca sintagma “post-decembrista” il face sa vomite, pozitia lui fata de “invazia de americanisme” e “in cumpana, ca la balet. Stau in cumpana”, iar cand Madalina Preda spune ca Eminescu vs Eminem nu are un fir narativ real ii raspunde ca Continuă să citeşti »
1 Martie e una din zilele cele mai bogate in sarbatori la nivel global. Cum scriam in postul anterior, romanii, bulgarii, dar si cei din Republica Moldova, sarbatoresc prin Martisor/Martenita, venirea primaverii. In plus, la noi sunt sarbatoriti sfintii Anton si Marcel si anul acesta ziua coincide cu Lasata Secului si inceputul postului Pastelui.
Pentru paraguayeni, 1 martie e ziua eroilor. Pentru sud-coreeni, e aniversarea miscarii pentru independenta. In Bosnia-Hertegovina e ziua nationala. In Australia e ziua muncii. In Elvetia se sarbatoreste proclamarea republicii. In Marea Britanie e ziua sfantului David, patronul Tarii Galilor. Azi se mai sarbatoreste Ziua internationala a femeilor de culoare. Focile din lumea-ntreaga isi aniverseaza si ele astazi ziua internationala.
Si, cu voia dumneavoastra, ultima pe lista, Ziua Nationala a Porcului, in SUA. Asa ca, daca ar fi sa punem cap la cap ce sustin unele femei si ce sarbatoresc americanii, ziua de Martisor nu e doar a femeilor, ci si a barbatilor…
La romani, baietii/barbatii ofera fetelor/femeilor snururi alb rosii atasate unui mic mic simbol al primaverii sau al norocului. La bulgari, martisorul e snurul insusi, care se cheama marteniţa si este oferit atat fetelor cat si baietilor. La romani se remarca inventivitatea si creativitatea, martisoarele capatand formele cele mai diverse si mai originale, de la gargarite si cosari la flori pictate pe sticla si de la mutunachi caraghiosi, cu ochi mari si zambete largi, pana la albine de lemn fixate cu arc, deasupra unui cos cu flori. La bulgari se pastreaza traditia, cele doua smocuri rosii si albe de la capetele snurului fiind adeseori modelate in forme de baiat si fata.
La romani se poarta in piept, desi in ultimii ani nu prea mai e cool sa porti martisor. La bulgari se tine la incheietura mainii. La romani e legat de legenda Babei Dochia, la bulgari de Baba Marta, care se sarbatoreste chiar la 1 Martie. Romancele il tin(eau) in piept cam o saptamana. Bulgarii poarta snurul la incheietura pana cand vad prima barza, sau primul copac inflorit. Atunci il scot si il agata de creanga copacului si isi pun o dorinta. Etnografii spun ca traditia e veche, anterioara crestinismului, anterioara romanilor, de pe vremea cand nu existau nici Romania, nici Bulgaria. Dar existau barbati si femei, sfarsit de iarna si inceput de primavara.
Credeati ca filmele romanesti post-1989 sunt apogeul curentului realist-mizerabilist in cinematografie? Ca promiscuitatea materiala si morala reflectata de aceste filme e greu de depasit? Ca atmosfera apasatoare, hopeless din filme ca Occident, Marfa si banii, Italiencele, A fost sau n-a fost, California dreamin’, e de neegalat? V-ati inselat. In comparatie cu mizeria mahalalelor Mumbai-ului, in care ne scufunda Slumdog Millionaire-ul lui Danny Boyle, cartierele de blocuri romanesti par oaze de civilizatie si confort. In comparatie cu India profunda pe care ne-o arata povestea pustiului plecat dintr-o mahala sordida pentru a-si gasi iubirea vietii, Romania profunda filmata de regizorii nostri contemporani e o locatie de vis.
La noi, cel putin casele au acoperis si sunt dotate cu toalete…Culmea e ca, dupa ce ca ne-au luat satisfactia de a fi primii in cinematograful mizerabilist, cei care au realizat Slumdog Millionaire au facut curatenie si la Oscaruri, reusind sa adune 8 statuete. Sigur, filmul e produs de Warner Bros., regizorul e britanic, India e o piata de un miliard de suflete. Dincolo de toate acestea, Slumdog are o energie care nu te poate lasa indiferent. E filmat nervos, alert, violent, intr-o permanenta miscare, fragmentat, in culori vii cu nuante intunecate. Reuseste sa iti provoace reactii, e expresiv, fara a parea ca se forteaza sa o faca. Energia brutala pe care o degaja ne aminteste ca Boyle e cel care a regizat Trainspotting.
Sunt si momente trase de par, precum acela ca cei doi frati sunt aruncati din tren fix undeva prin preajma Taj Mahalului. De asemenea, mi s-a parut neverosimil de simpla ultima intrebare la care trebuie sa raspunda eroul Jamal pentru a deveni milionar, la varianta indiana a lui “Vrei sa fii miliardar”: “Care e numele celui de-al treilea muschetar” in cartea lui Dumas. Sa fi devenit Cei trei muschetari, in actuala civilizatie globalizata, o stacheta culturala greu de atins?
Ce au in comun carnavalurile de la Venetia si Rio? Nu, muzica, distractia si turistii nu se pun. Au in comun faptul ca se incheie in aceeasi zi, intotdeauna marti. Coincidenta? Nicidecum. Ambele festivaluri vin din impletirea unor traditii necrestine cu altele, crestine-catolice. Pe de o parte e vorba de festivalurile arhaice care marcau trecerea de la iarna la primavara, peste care s-a suprapus traditia crestina ce fixeaza inceputul postului Pastelui tot la granita intre anotimpuri. Astfel, carnavalurile ofereau petrecere, distractie, veselie, pe care oamenii le duceau la extrem, stiind ca urmeaza o perioada de post si sobrietate. Logica alternantei sarbatoare-post, in acord cu ritmurile naturii, a fost in buna masura pierduta in societatile moderne laice, in care dominanta a ramas doar componenta turistico-distractiva.
Toate bune, dar nu am lamurit un lucru: de ce ultima zi a carnavalurilor e marti? Pentru ca postul incepe intotdeauna in Miercurea Cenusii, drept care ziua anterioara era pentru cei din traditia catolica un fel de “ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, sau de lasata a secului de la noi. Ziua e cunoscuta, din Belgia si Franta si pana in SUA, ca Mardi Gras. Parada de Mardi Gras din New Orleans e faimoasa, ca si prajitura traditionala, King Cake si celebrarile insotite de excese de toate felurile care se consuma in martea cea grasa. Vecinii de continent latino-americani o fac si ei lata in acea zi, dansand si veselindu-se in ultima zi de carnaval, din Mexic si pana in Brazilia.
La romani, baietii/barbatii ofera fetelor/femeilor snururi alb rosii atasate unui mic mic simbol al primaverii sau al norocului. La bulgari, martisorul e snurul insusi, care se cheama marteniţa si este oferit atat fetelor cat si baietilor. La romani se remarca inventivitatea si creativitatea, martisoarele capatand formele cele mai diverse si mai originale, de la gargarite si cosari la flori pictate pe sticla si de la mutunachi caraghiosi, cu ochi mari si zambete largi, pana la albine de lemn fixate cu arc, deasupra unui cos cu flori. La bulgari se pastreaza traditia, cele doua smocuri rosii si albe de la capetele snurului fiind adeseori modelate in forme de baiat si fata.
La romani se poarta in piept, desi in ultimii ani nu prea mai e cool sa porti martisor. La bulgari se tine la incheietura mainii. La romani e legat de legenda Babei Dochia, la bulgari de Baba Marta, care se sarbatoreste chiar la 1 Martie. Romancele il tin(eau) in piept cam o saptamana. Bulgarii poarta snurul la incheietura pana cand vad prima barza, sau primul copac inflorit. Atunci il scot si il agata de creanga copacului si isi pun o dorinta. Etnografii spun ca traditia e veche, anterioara crestinismului, anterioara romanilor, de pe vremea cand nu existau nici Romania, nici Bulgaria. Dar existau barbati si femei, sfarsit de iarna si inceput de primavara.
