1968. Suntem in plin comunism. In Praga intra tancurile rusesti pentru a inabusi miscarile populare, dar in Romania, care nu a participat la invazia Cehoslovaciei, regimul e mai relaxat. Piesele Beatles, trupa nr. 1 a lumii in acel moment, ajung aproape imediat dupa lansare si sunt cantate de formatii locale. O mare performanta, daca ne gandim ca in anii ’50 engleza fusese interzisa, iar pentru “delictul” de a asculta muzica occidentala se putea face inchisoare. Romania incepea sa simta gustul libertatii, iar Phoenix era unul din agentii acesteia. Imbracati cu stil, cu pantaloni stramti si camasi la moda, contrastau cu formatiile vocal-instrumentale de costumati si cravatati de la televizor. Moni Bordeianu avea stofa de frontman charismatic iar trupa parea ca traieste in prezent, conectata la trendul mondial.

Avem Lady Madonna cantata de Phoenix si Beatles, adica alaturarea unui moment rar de libertate din timpul comunismului romanesc cu un altul de normalitate in lumea libera. Secventele seamnana si nu prea. Muzical sunt apropiate, dar raman multe diferente tehnice si de atitudine, care vorbesc despre cele doua lumi din care veneau Phoenix si Beatles. Filmarea de la noi e stangace, pe un camp, iar baietii incearca sa para naturali, dar nu prea le iese. Bordeianu are miscarile de dans ale zilei, dar cadrul natural in care le etaleaza se potriveste ca nuca in perete.

Oricum, performanta de a fi la zi cu ce se canta afara ramane, iar semnele libertatii sunt vizibile si in alte inregistrari video din perioada 68-69. Totusi sunt ca voi, in care membrii trupei sunt cocotati pe fantana arteziana din centrul Timisoarei, Culegatorul de melci, in care Moni si Covaci arata super stylish, in tunici negre, iar in fundal se vede Catedrala Metropolitana (cameramanul se opreste prudent la varful turlei, inainte sa intre si crucea in cadru), Floarea Stancilor, in care Moni da iarasi foarte bine, intr-un stil care se apropie de Jim Morrison, Canarul, in care sunt filmati intr-o camera care aduce a celula de inchisoare si Ar vrea un eschimos, sunt toate filmari indraznete pentru timpurile acelea. Le gasiti pe toate aici, in coloana din dreapta. Iar ca bonus track, Totusi sunt ca voi in varianta indoors, din nou cu Moni Bordeianu in prim-plan. Se pare ca plecarea lui Bordeianu in 1970, in SUA, a fost o lovitura grea pentru Phoenix si Nicu Covaci, care cu Baniciu nu s-a inteles niciodata asa cum a facut-o cu Moni.

Pai, daca vroiam sa scriu doar pentru mine imi faceam jurnal, nu blog. Si in plus, sincer sa fiu nu imi displace ideea, in prezent utopica, de a trai din scrisul pe blog.

Mi-ar placea sa am mai mult timp pentru documentare si scris, astfel incat sa pot sustine in mod constant un blog cu continut de calitate. Acest content ar trebui sa atraga un numar de vizite suficient de mare incat blogul sa devina interesant pentru companiile care cumpara spatii publicitare online.

Din pacate, nu vad acest lucru intamplandu-se prea curand, din doua motive:

1. Nu am suficient timp pentru a produce content de calitate intr-un ritm accelerat, pentru ca un job full-time in care chiar se munceste nu iti lasa prea mult timp liber. A scrie la servici e exclus din principiu, iar dupa program mai raman doar cateva ore in care sunt multe de facut.
2.Nu exista un public foarte numeros interesat de genul de texte care apar aici.

Asadar, momentan, optinunea ritmului accelerat se exclude. Nu insa si cea a pastrarii unui anumit nivel al contentului. Poate ca in timp vor aparea mai multi cititori carora sa le placa directia promovata de acest blog. Daca vor fi semnale incurajatoare in acest sens, promit ca voi reactiona si eu, incercand sa aloc mai multe resurse blogului.

Ca sa concluzionez, raspunzand foarte concis la intrebare, imi trebuie vizite pentru ca in functie de numarul lor decid gradul meu de implicare in acest proiect. Adica, daca lumea e interesata, il voi dezvolta, daca nu, mai sunt multe alte lucruri interesante de facut in lumea si in viata asta.

Asa, avem o colectie de CD-uri bine echilibrata, in care are ce asculta si strabunica, care dansa tango in anii ’30, si stranepotul caruia oficial ii merge bine pe muzica celor de la Simplu. E o performanta, zic eu, sa reusesti sa aduci generatiile impreuna, sa le arati ca au o istorie comuna si ca fiecare are locul lui. De fapt, cred ca asta este miza colectiei. Sa spuna romanilor ca au o istorie muzicala comuna, buna, rea, asa cum a fost, cu muzica usoara, cu folk, cu rock, cu refrene din comunism, din capitalism si din tranzitie. Sa le spuna: astia suntem, cam despre asta a fost vorba in muzica romaneasca.

Tocmai de aceea, e mai putin important raspunsul la intrebarea: “Chiar sunt acestea cele mai mari hituri romanesti?” Gabriela Scraba si echipa ei ne-au facut o propunere corecta si ne-au dat un subiect de discutie. Ne-au facut sa vorbim despre muzica romaneasca, sa constientizam ca aceasta are o istorie, niste repere, ceea ce nu mi se pare putin.

Piesele sunt asezate in ordinea in care s-au plasat in clasamentul celor de la Radio. Marele castigator este Aurelian Andreescu, de altfel singurul cu 3 piese incluse in colectie. In rest, cam toate numele care conteaza: de la Angela si Mirabela, la Phoenix si Iris si de la Laura Stoica la Stefan Hrusca si 3REI SUD EST. Felicitari realizatorilor pentru acest proiect si pentru castigarea discului de platina, pentru 20000 de exemplare vandute. Si se vor mai vinde, este un cadou potrivit pentru tot felul de ocazii si ideal pentru romanii din strainatate.

Si, ca sa nu credeti ca sunt de la Radio, va dezvalui si principala slabiciune a colectiei: desi anunta 80 de ani de muzica romaneasca, nu exista nici macar un hit compus in anii ’40 si ’50. Asadar, cei 80 de ani de muzica sunt, de fapt, doar 60, chiar mai putini, daca numaram cu atentie anii din care nu avem nici o piesa in colectie. Doamna Scraba, domnul Titus Andrei, intre 1937 si 1961 nu s-a compus nimic in Romania? Da, stiu raspunsul, asa a votat publicul…

Da, exista. Si e simplu. Nu o sa va vina sa credeti ce simplu e. Va dau doua ponturi. Pontul nr. 1. Dificultate minima.  Scrieti despre Regina. Serialul Regina. Orice. De bine, de rau, nu conteaza. Scrieti, baieti si fete, numai scrieti, ca sa il parafrazez pe Ienachita Vacarescu. Daca mai si puneti una sau mai multe poze cu Diana Dumitrescu si Bogdan Albulescu, v-ati scos. Daca faceti rost si de ID-ul de mess al celor doi, eventual si al lui State, rupeti. Scrieti un post cu titlul “ID-uri de mess ale actorilor din Regina” si veti fi campioni de trafic. Nu mai vorbesc de faptul ca daca ati fi avut un blog dedicat acestui serial erati de mult in topurile accesarilor.

Bibliografie aici .

2. Pontul nr. 2. Dificultate 0. Ei, de asemenea oferta ce ziceti? De nerefuzat, stiu. Ei bine, tot ceea ce aveti de facut este sa nu mai scrieti. De loc. Nimic. Dar nimic, nimic. Veti constata nu doar ca blogul va fi citit, dar si ca audienta va creste. Va vorbesc din experienta. Nu am mai scris de 10 zile si, ce credeti ca s-a intamplat? A crescut numarul accesarilor, cam cu 30%. Mie imi convine. Raportul efort depus/rezultate e super cool.

Cum e cu putinta asa ceva? Eu nu gasesc decat o explicatie. Blogul acesta, ca si ale voastre, daca aveti, se adreseaza fiilor si fiicelor Romaniei, tara care i-a dat lumii pe Urmuz, Eugen Ionesco si Adrian Minune.

Ah, daca vor vrea si cei din New York 10 concerte de adio, nu o sa pot sa-i refuz, ca sunt americani de-ai mei. Nici pe aia din LA nu ii voi putea refuza ca, vorba aia, am stat in zona. Doar astea si gata. Cum? Bucharest? Ah, de acolo chiar am memorii de neuitat. Ce oameni amabili! Ce politicosi! Nu pot sa uit cum mi s-a adresat primul ministru cu “domnule Michael Jackson”, cum m-a tinut afectuos presedintele de brat, cum am filmat cu politistii romani…Da, categoric, fac si acolo 10 spectacole de adio.

Stiu, acolo spectacolele astea de adio sunt o traditie. Ministrul care mi s-a adresat asa politicos si-a luat luat adio de la popor in lacrimile unui alt domn, care a ajuns presedinte. Iar Elvis al dumneavoastra isi tot ia adio in fiecare iarna, cu cate 6-7 spectacole. Tocmai de aceea am ales cifra 10, ca sa demonstrez inca o data cine e regele! I love you, see you in London in July! (incepand din 8 iulie, pe O2 Arena).

Later edit, 1 iulie 2009: Titlul suna azi ca o premonitie. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Totusi, noul numar are un mare punct nevralgic: interviul cu Florin Piersic Jr. Interviul, realizat de Madalina Preda, ofera niste mostre de badaranie, din partea intervievatului, care nu rezoneaza in niciun fel cu credo-ul revistei si anume promovarea stilului si a elegantei. Pe coperta scrie mare: “Editia care iti va schimba stilul pentru totdeauna”. Lasand la o parte faptul ca orice cititor un pic mai sofisticat se va simti iritat de o asemenea afirmatie pretentioasa, ramane intrebarea: cu ce vreti sa ne schimbati stilul? Oameni buni, treziti-va, (anti)vedeta pe care ne-o propuneti vorbeste ca un badaran, iar voi credeti ca asta exprima un stil, cel al barbatului vesnic rebel. Gresit, nu exprima nimic altceva decat nesimtire. E incredibil ca acest material a primit bun de tipar la GQ.

La chestiune: Jr. spune ca sintagma “post-decembrista” il face sa vomite, pozitia lui fata de “invazia de americanisme” e “in cumpana, ca la balet. Stau in cumpana”, iar cand Madalina Preda spune ca Eminescu vs Eminem nu are un fir narativ real ii raspunde ca “are un fir narativ real dar probabil ca tu te-ai dus prea des la toaleta in timpul proiectiei”. La propunerea jurnalistei de a participa la un joc pentru a-l cunoaste mai bine, raspunde ca “propunerea ta a fost penibila” si “cred ca aia de la  Zău te asteapta cu bratele deschise”. Si mai incolo “Daca voiam, te bagam sub masa in trei minute. La propriu. Si nu cu forta, ai fi intrat singura acolo”. Si inca: “probabil incepatoare fiind ti-ai luat na-na la fundulet de la editorul GQ si acum vrei sa te razbuni…” sau “Imi pare rau ca nu poti emite judecati de valoare in arta spectacolului, dar e de-nteles, fiindca ai lucrat la “Time Out”.

Domnilor editori GQ, eu zic ca o asemenea executie in direct a unui jurnalist nu avea ce cauta in revista dumneavoastra. Un barbat cu stil nu va raspunde in halul asta niciodata, indiferent cat de enervante ar fi intrebarile. In plus, acel jurnalist e femeie. In plusul plusului, e editia de martie, oameni buni! Martisor, 8 martie va spun ceva? Asta e omagiul barbatului GQ adus femeii?  Ce ati vrut sa demonstrati? Ca marlania=stil in Romania? Asta e stilul pe care il promoveaza GQ? Asta e editia care imi va schimba stilul pentru totdeauna? Nu-mi face placere dar iata ca trebuie sa repet, ca si la prima recenzie: thanks, but no thanks.

Pentru paraguayeni, 1 martie e ziua eroilor. Pentru sud-coreeni, e aniversarea miscarii pentru independenta. In Bosnia-Hertegovina e ziua nationala. In Australia e ziua muncii. In Elvetia se sarbatoreste proclamarea republicii. In Marea Britanie e ziua sfantului David, patronul Tarii Galilor. Azi se mai sarbatoreste Ziua internationala a femeilor de culoare. Focile din lumea-ntreaga isi aniverseaza si ele astazi ziua internationala.

Si, cu voia dumneavoastra, ultima pe lista, Ziua Nationala a Porcului, in SUA. Asa ca, daca ar fi sa punem cap la cap ce sustin unele femei si ce sarbatoresc americanii, ziua de Martisor nu e doar a femeilor, ci si a barbatilor…

La romani se poarta in piept, desi in ultimii ani nu prea mai e cool sa porti martisor. La bulgari se tine la incheietura mainii. La romani e legat de legenda Babei Dochia, la bulgari de Baba Marta, care se sarbatoreste chiar la 1 Martie. Romancele il tin(eau) in piept cam o saptamana. Bulgarii poarta snurul la incheietura pana cand vad prima barza, sau primul copac inflorit. Atunci il scot si il agata de creanga copacului si isi pun o dorinta.  Etnografii spun ca traditia e veche, anterioara crestinismului, anterioara romanilor, de pe vremea cand nu existau nici Romania, nici Bulgaria. Dar existau barbati si femei,  sfarsit de iarna si inceput de primavara.

La noi, cel putin casele au acoperis si sunt dotate cu toalete…Culmea e ca, dupa ce ca ne-au luat satisfactia de a fi primii in cinematograful mizerabilist, cei care au realizat Slumdog Millionaire au facut curatenie si la Oscaruri, reusind sa adune 8  statuete. Sigur, filmul e produs de Warner Bros., regizorul e britanic, India e o piata de un miliard de suflete. Dincolo de toate acestea, Slumdog are o energie care nu te poate lasa indiferent. E filmat nervos, alert, violent, intr-o permanenta miscare, fragmentat, in culori vii cu nuante intunecate. Reuseste sa iti provoace reactii, e expresiv, fara a parea ca se forteaza sa o faca. Energia brutala pe care o degaja ne aminteste ca Boyle e cel care a regizat Trainspotting.

Sunt si momente trase de par, precum acela ca cei doi frati sunt aruncati din tren fix undeva prin preajma Taj Mahalului. De asemenea, mi s-a parut neverosimil de simpla ultima intrebare la care trebuie sa raspunda eroul Jamal pentru a deveni milionar, la varianta indiana a lui “Vrei sa fii miliardar”: “Care e numele celui de-al treilea muschetar” in cartea lui Dumas. Sa fi devenit Cei trei muschetari, in actuala civilizatie globalizata, o stacheta culturala greu de atins?

Toate bune, dar nu am lamurit un lucru: de ce ultima zi a carnavalurilor e marti? Pentru ca postul incepe intotdeauna in Miercurea Cenusii, drept care ziua anterioara era pentru cei din traditia catolica un fel de “ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, sau de lasata a secului de la noi. Ziua e cunoscuta, din Belgia si Franta si pana in SUA, ca Mardi Gras. Parada de Mardi Gras din New Orleans e faimoasa, ca si prajitura traditionala, King Cake si celebrarile insotite de excese de toate felurile care se consuma in martea cea grasa. Vecinii de continent latino-americani o fac si ei lata in acea zi, dansand si veselindu-se in ultima zi de carnaval, din Mexic si pana in Brazilia.